Încercarea de instituire a unor decoraţii româneşti sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Prima preocupare a lui Alexandru Ioan Cuza, proaspăt ales ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti la 5 şi 24 ianuarie 1859, a fost, desigur, aceea de a obţine din partea Puterilor garante acceptarea acestui fapt, implicit a Unirii personale, ca prim pas pe calea realizării unităţii naţionale. Pentru realizarea acestui scop el va trimite în capitalele respectivelor state, ca reprezentanţi ai săi, pe cei mai de seamă fruntaşi ai “partidei naţionale”. Printre aceştia se va număra şi poetul Vasile Alecsandri, în acel moment ministrul de externe al guvernului de la Iaşi, care a fost trimis în misiune diplomatică la Paris. Împăratul Napoleon al III-lea, susţinător constant al cauzei unificării celor două principate româneşti, nu a fost greu de convins pentru a recunoaşte dubla alegere a lui Cuza pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti, trebuind însă să aştepte şi reacţiile celorlalte state înainte de a face public asentimentul său.
Profitând de bunele relaţii care existau între familia imperială franceză şi poetul Alecsandri, Cuza i-a solicitat acestuia din urmă să-l consulte pe Napoleon al III-lea dacă ar fi de acord ca mai mulţi cetăţeni francezi să primească şi să poarte un ordin pe care guvernul moldovean dorea să-l instituie. Împăratul Franţei şi-a dat acordul de principiu, fără a sesiza pe moment că aceasta ar contraveni regulilor de drept internaţional existente, care prevedeau că numai entităţile statale suverane puteau să instituie ordine, ceea ce nu nu era cazul cu principatele române, aflate din punct de vedere juridic sub suzeranitatea Imperiului Otoman.
Pe baza acceptului împăratului francez, guvernul de la Iaşi a pregătit o lege (cu regulamentul aferent), pentru instituirea unei decoraţii care urma să se numească Ordinul “Spicului de Aur” – denumire care dorea să amintească bogăţia cerealieră a Moldovei. Forma decoraţiei, prevăzută în proiectul de lege, era inspirată după “Legiunea de Onoare” franceză, fiind tot o stea cu cinci raze bifurcate, emailate în alb.
Evenimentele politice interne au făcut ca acest proiect legislativ să nu fie înaintat spre votare Adunării în vara anului 1859, ulterior survenind tot mai multe complicaţii externe iar domnitorul fiind sfătuit să nu grăbească instituirea unui ordin românesc – gest de independenţă care cu siguranţă nu ar fi fost bine văzut de către principalele capitale europene.
În anii următori au mai existat proiecte de instituire a unui ordin românesc, tot mereu amânate de la punerea în practică datorită numeroaselor problemelor politice prioritare (recunoaşterea dublei alegeri şi obţinerea Firmanului de învestitură, rezolvarea diferendelor legate de mânăstirilor închinate etc.). Au rămas, din această perioadă, unele desene reprezentând ordinul care se avea în vedere a se institui, forma avută în vedere fiind aceea a unei cruci de Malta.
Pentru a răsplăti pe supravieţuitorii bătăliei din Dealul Spirii (13 septembrie 1848), domnitorul Cuza va institui, în 1860, medalia “Pro Virtute Militari” dar, probabil, tot din grija de a nu deranja Puterea Suzerană, el nu va înmâna respectiva distincţie pe timpul domniei sale; ea va fi efectiv acordată abia în 1866 de către Locotenenţa Domnească care a condus ţara în perioada de după abdicarea lui Cuza şi instalarea noului domnitor, Carol I.
Începând din 1863, Cuza reia cu şi mai multă hotărâre ideea instituirii unor decoraţii româneşti. Ar fi dorit ca, la aniversarea a cinci ani de la Unirea Principatelor (adică la 24 ianuarie 1864), să instituie un ordin naţional dedicat tocmai acestui eveniment major al istoriei noastre, distincţie care urma să se numească “Ordinul Unirii”, comandând însemnele acestuia la Casa Krétly de la Paris. Din păcate, casa de bijuterii nu a putut onora comanda înaintea datei aniversare, iar ştirea despre intenţia domnitorului de a institui acest ordin fiind făcută publică de ziare din Viena şi de la Istambul, a stârnit un adevărat scandal diplomatic care l-a obligat pe Cuza să renunţe la intenţia sa.
Tot în 1864, Cuza a mai bătut două medalii, “Virtutea Militară” şi “Devotament şi Curagiu”. După cum o arată şi numele, prima era destinată militarilor; cea de-a doua, creată după însemnatele inundaţii din primăvara acelui an, urma să răsplătească faptele celor care, cu riscul propriei vieţi, au salvat oameni şi bunuri în timpul unor catastrofe naturale. Ca şi însemnele “Ordinului Unirii”, nici aceste două medalii nu au fost instituite legal şi, prin urmare, nici conferite oficial. Probabil că tot în această perioadă domnitorul a avut în vedere şi instituirea unei decoraţii specifice pentru preoţii militari, după modelul unor distincţii instituite în alte state.

Crearea sistemului de decoraţii al României sub domnia regelui Carol I (1872-1914)
Alegerea ca domnitor a unui principe dintr-o familie suverană din apusul Europei, în persoana lui Carol de Hohenzollern-Siegmaringen, a însemnat împlinirea nu numai a unuia dintre dezideratele „Partidei Naţionale”, menţionate ca atare de către Divanurile „ad-hoc”, încă din 1859, ci şi un act de curaj al clasei politice româneşti, care a înţeles să acţioneze din nou – ca şi în cazul dublei alegeri a lui Cuza – şi să pună Poarta Otomană (şi Puterile garante), în faţa unui fapt împlinit.
Venit dintr-o ţară cu puternice tradiţii în domeniul decoraţiilor, Carol, deşi constrâns prin firmanul de numire să nu instituie nici un fel de distincţii, nu se va împăca cu această situaţie, şi va încerca să eludeze sau să modifice această constrângere. Prin tratative diplomatice, marele vizir va accepta ca domnitorul să poată institui decoraţii minore şi, ca urmare, în 1872, se instituie Medalia „Virtutea Militară” (decr.nr.987) şi Semnul Onorific pentru XVIII şi XXV de ani petrecuţi în armată (decr.1057).
Medalia „Virtutea Militară” este o reluare a distincţiei creată de Cuza; avea două clase („de aur” şi „de argint”), clasa a II-a acordându-se şi sergenţilor reangajaţi, pentru 12 ani de serviciu. Semnul Onorific se acorda numai ofiţerilor, fiind o decoraţie creată şi utilizată în numeroase state germane. Deoarece armata noastră era „tânără”, chiar ca instituţie modernă, iniţial s-a acordat distincţia şi ofiţerilor care împliniseră 18 ani de serviciu; Semnul Onorific de XVIII ani a fost desfiinţat prin decr.nr.3059/1891.
Pentru răsplătirea meritelor în domeniul artelor, ştiinţelor, industriei, agriculturii etc., a fost instituită Medalia „Bene Merenti”, departajată pe două clase; de menţionat că şi modelul acestei medalii era destul de răspândit în lumea statelor germane, dar nu numai. „Legalizarea” Medaliei „Bene Merenti” se face prin decr.nr.314/1876, dar încă înainte de această dată, de prin anul 1870, Carol a acordat cu titlul de cadou, medalii, unor persoane fără ca acestea să se poarte atârnate de panglică.
Proclamarea Independenţei a dus şi la legiferarea, la data de 10 Mai 1877, şi a primului ordin românesc, „Steaua României” , care provenea, ca formă, din modificarea mai vechiului Ordin al Unirii, confecţionat la Paris în vremea lui Alexandru I. Cuza.
În 1878, se instituie o serie de noi decoraţii legate în special de Războiul pentru neatârnare: Crucea „Trecerea Dunării” , Crucea Comemorativă „Elisabeta” , Medalia „Apărătorilor Independenţei”, Medalia „Serviciul Credincios” , dar şi acceptarea în ierarhia decoraţiilor româneşti a „Medaliei Comemorative Ruse a Războiului din 1877-1878”.
Crucea „Trecerea Dunării” s-a acordat tuturor militarilor sau civililor care au făcut parte din armata operativă la sud de Dunăre, sau au servit-o, ca auxiliari; Crucea Comemorativă „Elisabeta” s-a conferit doamnelor care au ajutat la îngrijirea răniţilor şi bolnavilor din timpul campaniei 1877-1878. Ambele distincţii erau de tipul „crucii repetate”, la fel ca şi Ordinul „Steaua României”, această formă de cruce devenind, astfel, specific românească. Medalia „Apărătorilor Independenţei” s-a acordat întreg personalului mobilizat, indiferent dacă a luat parte la lupte sau a rămas în garnizoană la nord de Dunăre. Rusia, care după fiecare război emitea câte o medalie comemorativă, destinată trupelor participante la campanie, a conferit „Medalia Comemorativă Rusă a Războiului din 1877-1878”, şi ofiţerilor şi soldaţilor români participanţi la luptele de la Plevna, primind în schimb Crucea „Trecerea Dunării”, oferită de Carol trupelor ruse care au fost sub comanda sa la Plevna. Dintre toate decoraţiile instituite în 1878, numai Medalia „Serviciul Credincios” nu era legată direct de desfăşurarea conflictului, ci, ca şi Ordinul „Steaua României”, se putea acorda ulterior, pentru merite civile sau militare.
În 1880, pentru ca Medalia „Virtutea Militară”, care se acorda pe timp de pace inclusiv sergenţilor pentru vechime, să nu se confunde cu distincţia căpătată pentru fapte de arme, în război, se instituie, sub acelaşi titlu, o medalie „de război”, care se prezintă sub forma unei cruci, medalia circulară rămânând a se acorda numai pe timp de pace. O dată cu proclamarea regatului, se instituie un al doilea ordin, „Coroana României” , plasat ierarhic sub „Steaua României”, şi având tot cinci grade. Astfel, în decurs de câţiva ani, se creează un sistem de decoraţii specific românesc, alcătuit din două ordine şi opt decoraţii minore, dintre care patru fuseseră conferite doar pentru Războiul de Independenţă.
Din iniţiativa lui Spiru Haret, reformatorul învăţământului românesc, şi (în acea perioadă), ministrul instrucţiunii publice şi al cultelor, se instituie, în 1898, Medalia „Răsplata Muncii pentru Învăţământul Primar”, urmată, după doi ani, de Medalia „Răsplata Muncii pentru Învăţământul Secundar”, şi apoi de cea pentru învăţământul profesional. Toate aceste trei medalii se vor unifica, rezultând Medalia „Răsplata Muncii pentru Învăţământ”. În 1906, se adaugă o altă medalie, „Răsplata Muncii pentru Biserică”. Pentru a răsplăti activitatea meritorie a cadrelor de poliţie, în 1903 se instituie medalia „Bărbăţie şi Credinţă”
În anul 1909 se instituie Ordinul „Carol I” , care cuprinde numai clase superioare, de la Comandor la Colan, putând avea maximum 80 de membri, cetăţeni români (40 Comandori, 25 Mari Ofiţeri, 10 Mari Cruci şi 5 colane) şi care devine cea mai înaltă decoraţie românească. Tot atunci se instituie şi Medalia Comemorativă „40 de ani de Domnie”, iar Medaliei „Serviciul Credincios” i se adaugă, într-o poziţie ierarhic superioară, şi o Cruce „Serviciul Credincios”.
Spre sfârşitul domniei regelui Carol I, în 1912 şi 1913, mai apar patru decoraţii minore: Medaliile „Meritul Comercial şi Industrial” (decr.nr.4794/1912), „Răsplata Serviciului Militar” (decr.nr.5732/1913), pentru subofiţerii reangajaţi, şi care au servit 15 şi 20 de ani, „Avântul Ţării” , conferită tuturor militarilor care au participat la campania din Bulgaria, în cel de-al doilea război balcanic, şi Crucea „Meritul Sanitar” (decr.nr.6471/1913), decoraţie care s-a conferit la instituire persoanelor care au ajutat la combaterea epidemiei de holeră din 1913, dar care se putea acorda tuturor celor ce se distingeau prin fapte, donaţii, lucrări ştiinţifice şi acţiuni practice la îmbunătăţirea activităţii sanitare.
În preziua izbucnirii Primului Război Mondial, România avea un sistem de decoraţii închegat, compus din 3 ordine naţionale şi 16 decoraţii minore (cruci, medalii, Semn Onorific), dintre care 6 erau distincţii închise, conferite în special unor categorii de persoane, participante la războaiele din 1877-1878 şi 1913.

Decoraţiile de război româneşti în timpul Primului Război Mondial
La intrarea României în război (15.08.1916), posibilităţile legale de decorare a militarilor merituoşi se reduceau la însemnele „de război” ale Ordinului „Steaua României” în gradele de Cavaler, Ofiţer şi Comandor, precum şi la cele două clase ale Medaliei „Virtutea Militară de război”. Conform reglementărilor din perioada Războiului de Independenţă, „Steaua României” se putea acorda atât ofiţerilor cât şi subofiţerilor şi trupei, în timp ce, la „Virtutea Militară”, Clasa I era rezervată ofiţerilor şi Clasa a II-a subofiţerilor şi trupei.
Pe plan general european, inclusiv în Franţa, regula generală era ca ordinele să se confere exclusiv ofiţerilor, trupei revenindu-i alte decoraţii, mai mici în ierarhie. Pentru a ne „alinia” cutumei generale, la numai cinci săptămâni de la intrarea României în război, regele Ferdinand promulgă Înaltul Decret nr.2968/26.09.1916 prin care se instituie Ordinul militar de război „Mihai Viteazul” , organizat pe trei clase, ordin care devenea astfel cea importantă distincţie care se putea conferi ofiţerilor pentru fapte de bravură sau eroism. În cuprinsul aceluiaşi decret de instituire, se stipulează şi că Medalia „Virtutea Militară de război” este rezervată exclusiv gradelor inferioare, pentru fapte de bravură deosebite, pentru fapte de arme meritorii acordându-se Medalia „Bărbăţie şi Credinţă” cu spade. S-a hotărât ca cele două ordine menţionate – acordate pentru fapte de arme – să aibă panglica Medaliei „Virtutea Militară”, ceea ce sporea prestigiul respectivei distincţii. În 1917 este instituit Ordinul „Crucea Regina Maria”, ordin sanitar de război împărţit tot în trei clase. El se acorda personalului medical şi sanitar, precum şi tuturor persoanelor care contribuiau la îngrijirea răniţilor şi bolnavilor pe timp de război sau cu prilejul unor mari epidemii.
Inspirându-se după modelul francez al „Crucii Comemorative a Războiului 1914-1915”, România va institui şi ea o „Cruce Comemorativă a Războiului 1916-1917” , conferită tuturor militarilor participanţi la campanie. Pe panglica decoraţiei se puteau ataşa o serie de barete pe care erau înscrise numele localităţilor sau al zonelor de conflict unde s-au dat bătălii importante.
După încheierea războiului, în 1921, toate ţările Antantei au decis instituirea unei medalii a „Victoriei” ; fiecare stat îşi bătea propria medalie, pe baza unui singur tip de imagine-simbol, panglica – în culorile curcubeului – fiind comună.
La finele primei conflagraţii mondiale se stabilise un sistem de decoraţii de război care cuprindea, pentru ofiţeri, Ordinele „Mihai Viteazul” (cu trei clase), „Steaua României” şi „Coroana României” (cu spade şi panglica Medaliei „Virtutea Militară”, ambele cu câte cinci grade), în vreme ce gradelor inferioare şi trupei i se atribuiau Medaliile „Virtutea Militară de Război” (cu două clase) şi „Bărbăţie şi Credinţă” (cu spade, având trei clase). Pentru meritele din domeniul sanitar fuseseră prevăzute Ordinul „Crucea Regina Maria” şi Crucea „Meritul Sanitar”, ambele cu câte trei clase. Pentru toţi militarii mobilizaţi se acordau „Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1917” şi Medalia interaliată „Victoria”.
Este de subliniat faptul că, dacă Ordinele „Steaua României” şi „Coroana României”, cu spade, au fost conferite tuturor ofiţerilor activi sau în rezervă ai Armatei Române, participanţi la luptele din 1916-1917 şi 1918-1919, Ordinul „Mihai Viteazul” a fost foarte „greu” conferit: numai 314 ofiţeri români, dintre care mulţi l-au primit „post-mortem” sau în urma unor răni grave căpătate în timpul luptelor. Din această cauză, Ordinul „Mihai Viteazul” a devenit un adevărat simbol al eroismului şi al capacităţii de comandă, fiind una din cele mai rare şi mai prestigioase decoraţii în timpul primului război mondial.

Evoluţia sistemului de decoraţii al României în perioada interbelică
Înfăptuirea României Mari, după primul război mondial, ca urmare a alipirii teritoriilor româneşti ce fuseseră încorporate în Imperiul Austro-Ungar şi în Imperiul Rus, a propulsat ţara pe primul loc în cadrul statelor din sud-estul Europei. Dublarea populaţiei faţă de cea din 1914 – şi aceasta în pofida imenselor pierderi umane suferite – făcea ca numărul decoraţiilor care se putea acorda conform regulamentelor de la începutul secolului XX să fie deja neîndestulător. Nu trebuie uitat nici faptul că locuitorii din Ardeal, Banat, Bucovina, Crişana şi Maramureş erau obişnuiţi cu sistemul de decoraţii austro-ungar iar cei din Basarabia cu cel rusesc, ambele mult mai „stufoase” decât cel românesc.
Chiar dacă regele Ferdinand a avut în vedere crearea unor noi distincţii, fiind vorba, în special, de un ordin „pentru merit” în înfăptuirea Unirii din 1918, aceste intenţii nu s-au materializat în timpul domniei sale. Ţara trecea printr-o perioadă economică şi socială foarte grea şi altele erau priorităţile momentului. Cu puţin timp înaintea morţii sale, în iunie 1927, Ferdinand va promulga legea prin care se acordă o serie de avantaje materiale ofiţerilor decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul” (împroprietărirea cu loturi de 25 ha teren agricol şi 500 mp în localităţile de domiciliu pentru construcţia de locuinţe şi călătorii gratuite la clasa I pe C.F.R., N.F.R. şi S.M.R.). Singura decoraţie instituită în această perioadă este medalia semicentenarului Independenţei.
În 1929 se instituie Ordinul şi Medalia „Ferdinand I”; cu şase grade, de la Cavaler la Colan, se putea acorda în exclusivitate cetăţenilor români care au avut o contribuţie deosebită la realizarea Unirii din 1918. Medalia , ataşată ordinului, s-a dat – cu spade pe panglică – voluntarilor, în special ardeleni şi bucovineni, care au luptat în cadrul armatei române sau în cadrul unor armate aliate.
Domnia regelui Carol al II-lea (1930 – 1940) a adus cele mai numeroase schimbări în cadrul sistemului de decoraţii. Este vorba de crearea a numeroase noi distincţii, dintre care unele, iniţial, aveau statut de semn onorific personal al suveranului dar pe care regele le va transforma în decoraţii ale statului în momentul instituirii unui regim de autoritate personală. Schimbarea ordinii ierarhice a decoraţiilor, distincţiile pe care le-a creat el având preponderenţă, modificarea formei la unele decoraţii existente şi multe din reglementările care au modificat substanţial sistemul de decoraţii sunt cuprinse în „Legea pentru Reorganizarea Ordinelor Naţionale Române” (D.R. nr. 1545/1932), Legea privind decoraţiile conferite pe timp de război (D.R. nr. 4031/1937) şi Regulamentul Legii Ordinelor şi Medaliilor Naţionale conferite pe timp de război (Î.D.R. nr. 4354/1938), acte legislative care de multe ori au modificat prevederile legilor de instituire a unora dintre distincţii.
Decoraţiile instituite în decursul deceniului patru au fost:
1. Ordinul „Virtutea Aeronautică” (D.R. nr. 2895/1930) şi Medalia „Aeronautică” (D.R. nr.463/1931);
2. Ordinul şi Medalia „Meritul Cultural” (D.R. nr.2680/1931); odată cu instituirea acestor distincţii îşi încetează existenţa Medaliile „Bene Merenti”, „Răsplata muncii pentru învăţământ” şi „Răsplata muncii pentru biserică”, meritele pentru care se acordau acestea fiind răsplătite cu „Meritul Cultural”;
3. Semnul Onorific – devenit ulterior Ordin – „Pentru Merit” (D.R. nr 1913/1931);
4. Ordinul „Serviciul Credincios” (D.R. nr. 1945/1932);
5. Ordinul şi Medalia „Meritul Agricol” (D.R. nr.1538/1932);
6. Semnul Onorific de XL ani serviţi în armată (D.R. nr.646/1932);
7. Crucea de Onoare „Pentru Merit” (D.R. nr.1167/1933);
8. Semnul Onorific „Vulturul României” (D.R. nr. 2306/1933), care se conferea parlamentarilor;
9. Medalia comemorativă „Peleş” (D.R. nr. 2305/1933);
10. Medalia comemorativă „Amintirea Regelui Carol al II-lea” ;
11. Ordinul şi Medalia „Bene Merenti al Casei Domnitoare” (D.R. nr. 2836/1935);
12. Ordinul, Crucea şi Medalia „Casei Domnitoare” (D.R. nr. 2836/1935);
13. „Medalia Maritimă” (D.R. nr. 2670/1936);
14. Medalia „Centenarul naşterii regelui Carol I” (Î.D.R. nr. 1915/1939);
15. Ordinul Militar „Sfântul Gheorghe (Înalta Decizie nr. 1/1940) – provine din transformarea Ordinului „Bene Merenti al Casei Domnitoare” într-o decoraţie de război, care urma să recompenseze atât pe ofiţeri cât şi trupa;
16. Crucea „Bene Merenti pentru Salvare” (Înalta Decizie nr. 2/1940) – provine din transformarea crucii „Bene Merenti al Casei Domnitoare” şi urma să răsplătească persoanele care salvează persoane şi bunuri afectate de bombardamente sau catastrofe naturale
Este de notat şi remanierea câtorva dintre decoraţiile minore instituite în perioada anterioară, precum Medalia „Serviciul Credincios” (în 1932).
Deşi Ordinul „Carol I” a rămas cea mai importantă distincţie naţională, din 1932 ordinul rămâne numai cu gradele de Mare Cruce şi Colan, putând avea maximum 10, respectiv, 5 membrii, cetăţeni români; din această cauză, chiar dacă peste 5 ani numărul de membrii se dublează, ordinul este extrem de rar acordat şi, practic, el nu contează în numărul de distincţii care se conferă românilor.
Ordinul „Ferdinand I”, cu toate cele şase grade ale sale, era de asemenea o decoraţie conferită în număr restrâns. Conform regulamentului din 1932, numărul era limitat la 100 cavaleri, 75 ofiţeri, 60 comandori, 40 de mari ofiţeri, 15 mari cruci şi 8 colane, număr maxim neatins, Carol al II-lea conferindu-l cu mare „zgârcenie” iar din 1937 declarând ordinul închis, apreciind că cei care ar fi avut dreptul să-l primească au fost deja decoraţi.
Pentru a suplini gradele mari (şi importanţa ierarhică) a Ordinului „Carol I”, ale cărui grade de Comandor şi Mare Ofiţer le-a desfiinţat, Carol al II-lea va utiliza Ordinul „Serviciu Credincios” care, la instituire, are numai gradele de Comandor (150), Mare Ofiţer (50) şi Mare Cruce (25). Ulterior, în 1937, acestui ordin i se adaugă gradele de Colan (8) şi Ofiţer (300).
Spre deosebire de reglementările anterioare, care prevedeau limite numerice pentru Ordinul „Coroana României”, din 1932 şi acesta are numărul limitat, cu excepţia gradului de Cavaler; el putea avea maximum 1500 Ofiţeri, 600 Comandori, 300 Mari Ofiţeri şi 150 de Mari Cruci, însemnele fiind identice pentru civili şi militari, doar din 1938 militarii având însemnul diferenţiat.
În general, toate ordinele şi aproape toate decoraţiile minore au număr limitat de membrii, unele dintre acestea având număr limită şi pentru cetăţeni străini.
O altă caracteristică a acestei perioade este amalgamarea sistemelor de ierarhizare a decoraţiilor, Carol al II-lea optând mai ales pentru sistemul anglo-saxon în care un grad putea avea două clase, sau în care un grad avea titulatura de „clasă” ş.a.m.d. (de exemplu, la ordinul „Meritul Cultural”, gradul de cavaler avea clasa I şi clasa a II-a, la semnul onorific „Vulturul României”, gradul de comandor avea clasa I şi clasa a II-a).
De asemenea, ierarhiile nu erau uniforme chiar când existau un număr egal de grade. Astfel, Ordinele „Meritul Agricol” şi „Meritul Cultural” au câte patru grade dar fiecare are o altă ierarhie, astfel: Cavaler, Ofiţer, Comandor, Mare Ofiţer, respectiv Cavaler clasa a II-a, Cavaler clasa I, Ofiţer, Comandor. Ordinele „Coroana României”, „Pentru Merit” şi Semnul Onorific „Vulturul României” au câte cinci grade, după cum urmează: Cavaler, Ofiţer, Comandor clasa a II-a, Comandor clasa I, Mare Ofiţer.
Pe lângă numeroasele noi decoraţii create, unele dintre ele bine venite şi necesare, care permiteau răsplătirea onorifică a unui mai mare număr de persoane şi activităţi specifice, sub domnia regelui Carol al II-lea, măsurile legislative pentru acordarea de recompense şi facilităţi materiale persoanelor decorate cu ordine şi medalii de război s-au extins treptat. Dacă, iniţial, acestea erau rezervate exclusiv cavalerilor Ordinului „Mihai Viteazul” (mai puţin de 250 de persoane), ele se vor acorda, practic, tuturor celor decoraţi cu ordine şi medalii „de război” în număr de zeci şi sute de mii.
De notat că, în ierarhia decoraţiilor de război, aşa cum a fost ea stabilită în 1939, chiar dacă locul principal rămânea ocupat de Ordinul „Mihai Viteazul”, acesta era urmat de distincţiile create de Carol al II-lea, „Steaua României” - căreia i s-a schimbat substanţial aspectul - ocupând doar poziţia a 7-a în ierarhie, iar Medaliile „Virtutea Militară de Război” şi „Bărbăţie şi Credinţă” cu spade erau eliminate dintre decoraţiile care se puteau conferi. Se crease un sistem care avea foarte puţin în comun cu cel folosit în 1916 – 1917, supraîncărcat cu distincţii şi, probabil, foarte greu de utilizat raţional şi eficient pe timp de conflict. El reflecta pasiunea regelui Carol al II-lea faţă de decoraţii şi de uniforme pompoase prin care parcă încercase să „camufleze” gravele lipsuri de armament şi echipament pe care le avea armata română în acel moment.
Pentru condiţii de pace însă, sistemul de decoraţii existent la sfârşitul deceniului al patrulea, era relativ bine structurat şi adecvat realităţilor socio-economice ale României. Chiar dacă existenţa numeroaselor distincţii ale Casei Regale crea impresia unui „surplus”, numărul decoraţiilor propriu zise acordate din această ultimă categorie era insignifiant în comparaţie cu celelalte şi nu afecta, în esenţă, echilibrul ordinelor şi medaliilor naţionale.

Decoraţiile de război româneşti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
În faţa pericolului unui atac al Germaniei şi Ungariei împotriva României, pe lângă măsurile de apărare propriu zise luate pe frontiera de vest şi nord vest a ţării, regele Carol al II-lea a iniţiat şi legiferat o lege şi un regulament privind decoraţiile de război (D.R. nr.4031/1937 şi Î.D.R. nr.4354/1938), cu unele modificări făcute la începutul anului 1940. Fără ca aceste reglementări să fie abrogate formal, ele nu s-au aplicat deoarece, după intrarea Româmiei în război (22 iunie 1941), generalul Antonescu, în calitatea pe care şi-o asumase de Conducător al Statului, va iniţia modificarea esenţială a prevederilor anterioare printr-un nou Regulament al decoraţiilor conferite pe timp de război (D.R. nr.1932/30.06.1941). Conform acestuia, militarii puteau fi decoraţi pentru 3 categorii de fapte, şi anume:
1. fapte de arme cu totul excepţionale.
2. a) fapte de arme deosebite
b) efectuarea de servicii excepţionale pe câmpul de luptă.
3. a) fapte de arme obişnuite
b) efectuarea de servicii deosebite.
Pentru fiecare din aceste categorii de fapte erau precizate ce ordine sau medalii se puteau conferi, gradele şi clasele distincţiilor fiind în funcţie de gradul militar şi nivelul de comandă avute de cel decorat şi de cel care făcea propunerea de conferire. În acest fel, decorările respectau un cadru riguros, care reducea la maxim subiectivismul, chiar dacă acesta nu putea fi total exclus.
Decoraţiile care se puteau conferi erau, în ordine ierarhică, următoarele:
1. Ordinul „Mihai Viteazul” (trei clase);
2. Ordinul „Steaua României” (şase grade);
3. Ordinul „Coroana României” (cinci grade);
4. Ordinul „Virtutea Aeronautică” (patru clase);
5. Ordinul „Crucea Regina Maria” (trei clase);
6. Medalia „Virtutea Militară” (două clase);
7. Crucea „Meritul Sanitar” (trei clase);
8. Medalia „Bărbăţie şi Credinţă” (trei clase);
9. Medalia „Virtutea Maritimă” (trei clase);
10. Medalia „Virtutea Aeronautică” (trei clase);
11. Crucea „Serviciu Credincios” (trei clase);
12. Medalia „Serviciu Credincios” (trei clase).
Ordinul militar de război „Mihai Viteazul”, va avea un însemn modificat faţă de cel iniţial (model 1941); pe revers, se menţinea cifra încoronată a regelui Ferdinand şi anul instituirii, 1916, în timp ce pe avers era cifra încoronată a regelui Mihai I şi anul „1941”. Bineînţeles că acest ordin se acorda doar pentru fapte încadrate în categoria 1. Pentru aceleaşi fapte, subofiţerii şi trupa primeau Medalia „Virtutea Militară” de război, însemnul fiind identic cu cel stabilit în 1880, doar că noua emisiune avea designul mai simplificat. Ordinele „Steaua României”, „Coroana României”, „Virtutea Aeronautică” şi „Crucea Regina Maria” rămân cu formele şi panglicile „de război” stabilite în 1938. Pentru „Steaua României” şi „Coroana României” conferite ofiţerilor pentru faptele încadrate în categoria 2, a) şi 3, a), însemnul se acorda cu panglica Medaliei „Virtutea Militară”.
Ca şi la ordine, decoraţiile minore prevăzute în Regulamentul din 1938, păstrează forma şi panglica stabilită atunci; Medalia „Bărbăţie şi Credinţă” va avea forma şi panglica din 1916, fiind, alături de Medalia „Virtutea Militară”, singurele distincţii a căror panglică „de război” nu are o bandă aurie marginală.
Pe lângă aceste decoraţii, în aprilie 1942 a fost instituită Medalia „Cruciada împotriva Comunismului”, care s-a conferit tuturor militarilor, indiferent de grad, care au participat la luptele de pe frontul de est, sau care au contribuit într-un fel la reuşita operaţiilor militare. Medalia se putea acorda şi cu barete, pe acestea fiind inscripţionate zonele principale în care s-au purtat operaţiuni militare.
În anul 1943 a fost creată Medalia „Pro Basarabia şi Bucovina”, aceasta fiind conferită voluntarilor din Basarabia şi Bucovina care luptau în Armata Română.
Ultimele două medalii vor fi eliminate dintre distincţiile de război şi portul lor interzis după 23 august 1944, dată la care România a rupt alianţa cu Germania şi a început lupta alături de Forţele Aliate. Şi modelul 1941 al Ordinului „Mihai Viteazul” nu se va mai conferi de la aceeaşi dată, pe 18 octombrie 1944 fiind instituit noul model al ordinului, denumit „Mihai Viteazul cu spade”, deoarece între braţele crucii erau plasate două spade încrucişate, la fel ca la toate celelalte ordine cu însemne „de război”. Însemnul propriu zis a păstrat pe avers cifra regelui Mihai I iar pe revers a primit anul „1944”.
Ca şi în primul război mondial, Ordinul „Mihai Viteazul” a fost cea mai importantă şi rară recompensă. Din modelul 1941 al ordinului au fost decoraţi 821 de generali şi ofiţeri români, din care 263, adică peste 32%, au fost date „post mortem”. Pentru luptele de pe frontul de vest, recompensate cu modelul 1944, au fost decoraţi 486 de ofiţeri români, din care 159 – peste 32% – „post mortem”.
Ca şi în primul război mondial, o serie de unităţi şi mari unităţi militare au fost decorate cu acest ordin: astfel, modelul 1941 în clasa a II-a a fost conferit la 13 unităţi iar în clasa a III-a la 73, iar din modelul 1944, în clasa a III-a, la 45 de unităţi şi mari unităţi.
Conferirea Ordinului „Mihai Viteazul” cu spade s-a făcut – cu intermitenţe – şi după război, până în decembrie 1946, majoritatea drapelelor (35) au fost decorate în februarie 1947 iar cu ocazia Zilei Victoriei 9 mai 1947 au mai fost decoraţi încă doi generali sovietici. Deşi fusese înaintată încă o serie de propuneri pentru Ordinul „Mihai Viteazul”, acestora nu li s-a mai dat curs de noile autorităţi militare, o situaţie similară fiind semnalată şi pentru celelalte ordine.

Decoraţiile de tip sovietic ale Republicii Populare Române. Decoraţiile Republicii Socialiste România
Imediat după ce Regele Mihai I a fost obligat să abdice, la 30 decembrie 1947, toate simbolurile tradiţionale ale statului român au fost abolite şi, odată cu acestea, întregul sistem de decoraţii civile sau militare în uz până la acea dată. Dacă în alte ţări ale “lagărului socialist”, după schimbarea regimului politic, principalele ordine naţionale au rămas în uz aproape neschimbate – cu excepţia stemei şi a iniţialelor statului – aşa cum a fost cazul în Cehoslovacia şi Polonia, parţial în Albania, România, alături de Republica Democrată Germană (de altfel stat nou creat, fără “tradiţie” proprie în acest domeniu), a fost ţara în care nu s-a mai regăsit nimic din decoraţiile tradiţionale, nici ca formă, nici ca nume, nici ca organizare.
Iniţial, noile decoraţii ale Republicii Populare Române au fost – practic – “copiate” după cele ale Uniunii Sovietice. Legal, instituirea decoraţiilor şi a “titlurilor de onoare”, acestea din urmă fiind o “găselniţă” eminamente sovietică, a revenit Prezidiului Marii Adunări Naţionale, atât sub regimul Constituţiei din aprilie 1948 cât şi al celei din septembrie 1952. Prin Legea nr. 1 din 21 martie 1961, care modifica unele prevederi ale Constituţiei existente, instituirea şi conferirea distincţiilor revine Consiliului de Stat, organism nou creat.
Istoria celor peste patru decenii de decoraţii ale statului “democrat-popular” şi “socialist” se pot subîmpărţii în trei perioade distincte: o primă perioadă, între 1948 şi 1964, a doua, între 1964 şi 1977, şi ultima, din 1977 până în decembrie 1989.
În prima perioadă au fost instituite 7 ordine, dintre care 4 aveau ataşate şi o medalie cu acelaşi nume, două “titluri” de “erou” şi 11 medalii independente, dintre care majoritatea erau comemorative. Prima decoraţie creată, la mai puţin de o lună de la proclamarea R.P.R., a fost ordinul “Steaua R.P.R.” , organizat pe cinci clase, acestuia urmându-i, peste trei luni, “Ordinul Muncii” care avea trei clase şi pe lângă care exista şi o medalie cu acest nume. În iulie 1949 este instituit ordinul “Apărarea Patriei” , care avea tot trei clase. Din septembrie 1951, cea mai înaltă distincţie devine titlul de “Erou al Muncii Socialiste” care avea, ca semn exterior al distincţiei, medalia de aur “Secera şi Ciocanul”. In cinstea zilei de 7 noiembrie apare, tot în 1951, titlul de “Mamă Eroină” precum şi ordinul “Gloria Maternă” şi “Medalia Maternităţii”; atât ordinul cât şi medalia având fiecare câte trei clase. Înlocuind sistemul semnelor onorifice pentru militarii cu mare vechime în armată, în iunie 1954 se instituie ordinul şi medalia “Meritul Militar” . Pentru lucrătorii din cadrul serviciilor de securitate este instituit, în septembrie 1958, ordinul, care avea trei clase, şi medalia, cu o singură clasă, “Pentru merite deosebite aduse în apărarea orânduirii sociale şi de stat”. Pentru cei din cadrul Ministerului de Interne (miliţie), se instituie, în 1963, ordinul şi medalia “În serviciul patriei socialiste” care era echivalentul “Meritului Militar”. Ordinul “ 23 August” este creat în 1959 şi avea cinci clase. Dintre medaliile care au fost instituite în această perioadă sunt de amintit, exceptându-le pe cele ataşate unor ordine, “Eliberarea de sub jugul fascist” (1949), “Pentru paza contra incendiilor”, “De strajă Patriei”, “Virtutea Ostăşească”; celelalte medalii aveau un caracter comemorativ: “A 5-a aniversare a Proclamării Republicii Populare Române” , “50 de ani de la Răscoala ţăranilor din 1907”, “A 25-a aniversare a eroicelor lupte ale ceferiştilor şi petroliştilor”, “4o de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Român” , “În cinstea încheieri colectivizării agriculturii”. Este de remarcat că, exact ca în U.R.S.S., principala distincţie este titlul de Erou al R.P.R., cu aceeaşi titulatură şi aproape identică ca formă. De altfel, trebuie subliniat faptul că, nu numai din punct al titulaturilor şi organizării noile distincţii erau replica celor sovietice, ci şi din punct de vedere al formelor întrebuinţate: steaua în cinci colţuri, emailată roşu, este forma adoptată – iniţial – pentru “Steaua R.P.R.”, “Apărarea Patriei”, “Meritul Militar” etc. În plus, forma panglicilor este tot de tip sovietic, fiind pliate pentagonal şi puse pe un suport metalic (vechile decoraţii ale Rusiei imperiale erau pliate pentagonal, dar nu aveau suport metalic).
După proclamarea republicii socialiste în România, în 1964, treptat forma distincţiilor nou create ca şi modificarea unora dintre însemnelor decoraţiilor deja existente se schimbă, se “modernizează” şi se renunţă, parţial, la predominarea stelei roşii în cinci colţuri şi la simbolul secerii şi ciocanului încrucişate. De asemenea, forma panglicilor se modifică, revenindu-se oarecum la cea tradiţională, rămânând pe suport metalic. Sunt instituite o nouă serie de ordine şi medalii precum şi alte medalii comemorative, fiind de amintit ordinele şi medaliile: “Tudor Vladimirescu” , “Meritul Ştiinţific” , “Meritul Cultural” , “Meritul Sanitar” , “Meritul Sportiv” , “Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii sociale şi de stat”. In mai 1971 se instituie o nouă distincţie de maximă importanţă, titlul de “Erou al Republicii Socialiste România” , căruia i se ataşează şi un Ordin numit “Victoria Socialismului”. Teoretic cele două distincţii trebuind să se confere împreună. Acest nou titlu de “Erou al Republicii Socialiste România” îl copiază pe cel sovietic dar, spre deosebire de Kremlin, Ceauşescu a dat această decoraţie cu o maximă parcimonie, dorind ca aceasta să fie mai mult un fel de decoraţie “de familie”. Dintre medaliile comemorative sunt de amintit cele pentru “A 50-a aniversare a Partidului Comunist Român” - care devine cea mai importantă decoraţie minoră până în 1989 - “A XXV-a aniversare a eliberării patriei”, “25 de ani de la proclamarea Republicii”, “30 de ani de la eliberarea României de sub dominaţia fascistă” şi “ A XXX-a aniversare a Zilei Armatei Republicii Socialiste România”.
Prin Decretul nr.190 din 1977 se aduc o serie de modificări şi precizări privind sistemul de decoraţii existent la acea dată. Pe lângă o mai coerentă încadrare a diferitelor decoraţii pe tipuri de categorii, este de notat şi o substanţială diminuare a drepturilor materiale pe care le aveau, până atunci, persoanele decorate. Cu excepţia decoraţiilor conferite pentru vechime în structurile militare, reducerile de impozite sunt eliminate, în locul lor fiind prevăzute anumite “prime” în bani acordate la decorare şi nişte zile în plus la concediu, tot în anul decorării. O altă decizie care reflectă criza financiară şi economică în care intrase România constă în lipsa oricăror noi decoraţii instituite după această dată, cu o singulară excepţie, cea a titlului de “Erou al Noii Revoluţii Agrare” care se decretează în 1986. Astfel, în ultimii 15 ani ai regimului comunist din România, nu mai apare nici o medalie comemorativă, nici măcar pentru centenarul Independenţei de stat – cheia de boltă a devenirii României ca naţiune modernă - sau pentru 40 de ani de la proclamarea republicii etc.
Ar fi de adăugat faptul că, datorită numeroaselor vizite efectuate în străinătate de cuplul prezidenţial sau a şefilor de stat străini veniţi oficial la Bucureşti, deci a schimburilor de decoraţii la nivel înalt, prin cutumă s-a modificat componenţa clasei I a ordinului “Steaua Republicii Socialiste România”. Deoarece la acest ordin, aşa cum era ea legal prevăzută, însemnul clasei I se prezenta ca o simplă placă, ceea ce, evident, contrasta puternic cu colanele sau chiar gradele de mare cruce sau clasa I ale ordinelor străine care-i erau conferite lui Ceauşescu, s-a instituit, doar pentru şefii de state străini, pe lângă însemnul obişnuit al clasei I, şi o lentă din rips moarat în culorile steagului naţional, albastru, galben, roşu.
Trebuie subliniat faptul că, iniţial, sistemul de decoraţii instituit după 1948 nu era destinat să confere “onoare” celor decoraţi ci, în primul rând, să ofere câteva avantaje materiale, extrem de bine venite într-o societate pauperă şi care proclama un relativ egalitarism al câştigurilor salariale. Nelimitarea numărului persoanelor care puteau fi decorate cu un ordin sau cu o anumită clasă a acestuia a determinat, mai ales în primele două-trei decenii, o “inflaţie” de decoraţii. Atâta vreme cât aceste decoraţii nici nu se doreau cu adevărat un simbol al recunoştinţei statului, a onorării unei anumite persoane, ci reprezentau mijloace de a “da” anumite avantaje materiale (un impozit pe salariu mai mic, dreptul la o cameră în plus etc.), anumitor persoane socotite “meritorii” de către partid, această “inflaţie” nu deranja pe nimeni.
Încă din primii ani, pe lângă ordinele şi medaliile nou apărute, au fost instituite numeroase “titluri”: ”om de ştiinţă e merit” , “artist al poporului”, “maestru emerit al artei”, “artist emerit”, “profesor universitar emerit” , “învăţător e merit”, “zootehnist emerit”, “medic emerit” , “medic veterinar e merit”, “colectiv artistic emerit”. Acestora li se adăuga şi titlul de “laureat al Premiului de Stat”, de asemenea o distincţie importantă. Urmau numeroase titluri de “fruntaş în întrecerea socialistă” de o foarte mare diversitate (de secţie, de sector, de şantier, de întreprindere, de gospodărie agricolă colectivă etc.). Multitudinea acestor “titluri” aveau ca formă de recunoaştere exterioară nişte insigne care se purtau la rever. Bineînţeles că fiecare din ele aduceau, mai ales în deceniile 5 şi 6, o serie de avantaje materiale şi sociale.
Este evident că sistemul de sorginte sovietică adoptat şi de România în perioada 1948-1989 suferea de o serie de "erori" conceptuale faţă de oricare alte sisteme de distincţii existente în statele necomuniste. Normal, peste tot în lume, distincţia cea mai importantă ierarhic poartă denumirea de ordin; la sovietici – şi toate celelalte state incluse în “lagărul socialist” – cea mai înaltă distincţie era reprezentată de titlul de erou al muncii, sau, mai apoi, erou al….(denumirea ţării) dar, tot “titlu” era şi cel de “fruntaş” care, pe scara distincţiilor socialiste, era plasat pe treapta cea mai de jos a ierarhiei. In plus, titlului de erou al muncii socialiste îi era ataşată, ca semn exterior, medalia de aur “Secera şi Ciocanul”, cu alte cuvinte “titlul”, care avea şi o “medalie”, era superior tuturor ordinelor, ceea ce reprezintă o amalgamare şi o bulversare a tuturor noţiunilor şi regulilor clare şi bine cunoscute ale phaleristicii. Dacă în România majoritatea ordinelor aveau clase şi se puteau acorda, astfel, în succesiune ierarhică crescătoare, ca o sechelă a sistemului de decoraţii sovietice din prima sa fază, “Erou al muncii socialiste din R.P.R. (apoi) din Republica Socialistă România” ca şi “Erou al Republicii Socialiste România” se puteau acorda, teoretic, de mai multe ori, fapt neuzitat – chiar interzis – în celelalte sisteme de decoraţii din lume.
Dincolo de necunoaşterea şi nerespectarea unor reguli phaleristice clare, sistemul de decoraţii aflat în uz între 1948 şi 1989 a “păcătuit” în două direcţii esenţiale: mai întâi, prin eliminarea deliberată a oricăror elemente care puteau aduce aminte de decoraţiile tradiţionale româneşti şi, în al doilea rând, prin transformarea decorării nu într-un simbol al cinstei şi onoarei pe care un cetăţean cu merite ar trebui să le aibe din partea concetăţenilor săi, ci într-un mijloc de a obţine mici avantaje materiale.